Am un job plicticos si mi-e greu sa-l mai accept. În fiecare zi fac cam același lucru și m-am săturat până peste cap. Simt că vreau sa am un job unde sa creez ceva, să ofer ceva mai de valoare, să aduc bucurie inimii mele, în primul rând. Să vreau să muncesc și dacă nu aș primi bani. Să mă scol de dimineață cu zâmbetul pe buze și să nu fie nevoie să trag de mine ca să încep munca.
Părti bune și părți rele
Recunosc, din multe puncte de vedere jobul meu e foarte bun și multă lume (care nu prea conștientizeaza faptul că noi suntem fiecare câte un suflet, în primul rând) ar zice că mă plâng degeaba și că sunt pretențioasă și fițoasă. Unele persoane chiar mă invidiază. E bun din multe puncte de vedere, și am fost mereu recunoscătoare, da nu și din alea care contează pentru sufletul meu. Așa că, degeaba. Sau, ma rog, aproape degeaba. La început chiar mi-a placut, dar cu timpul a devenit plicticos pentru mine și știu sigur că nu am cum să-l fac mai interesant sau mai creativ. Și, pur și simplu, eu am evoluat în altă direcție și nu mi se mai potrivește. Plus că, nu mai este sigur. Mă simt datoare sa găsesc o soluție pentru siguranță!
Ce am încercat să fac, ca să rezolv situația
De ani de zile mă lupt să îl schimb, dar nu am găsit până acum altceva care să fie la fel de flexibil, de ok din punct de vedere financiar, de adaptabil stilului meu de viață, sa zicem. Iar în antreprenoriat nu am curaj să mă lansez. Încă. Am câteva pasiuni și m-am tot gândit cum să fac bani din ele, dar nu merge, nu pot să-mi fac destul timp. În ziua de azi, cam pentru tot ce începi ca antreprenor, trebuie să fii pregătit să muncești o vreme din greu, pe gratis. Așa-s vremurile. Eu nu am cum să fac asta (și probabil e cazul multora), pentru ca „time is money”. De unde money ca să trăiești ACUM, dacă time-ul ți se duce pe ceva care nu produce money.
Plus că, de fiecare dată când m-am decis să fac pe dracu-n patru (cum am citit că, cică, au facut alții) și să muncesc și la jobul actual, iar in paralel să mă ocup de punerea pe picioare a unei afaceri bazate pe pasiunile mele, s-a întâmplat câte ceva care mi-a arătat că nu ține. Ceva care mi-a ocupat CHIAR tot timpul, de a trebuit să mai lipsesc și de la jobul actual, aducător de bani siguri. Ceva care să îmi arate că „nemulțumitului i se poate lua darul”. Ceva care să îmi arate că nu e bine ce vreau. Nu e bine pentru mine. Ori un parinte, ori copilul s-au îmbolnăvit, ori chiar eu, ori a trebuit să ne mutam, etc. etc.
Berbeacă fiind (a se citi „încăpățânată”, bineînțeles), am continuat să încerc. Ani de zile. Nu se poate, TREBUIE să pot. Alții pot. Și eu pot! Dacă vreau cu adevărat, pot.
Nu merge după tipare!
Ete, însă, că viața nu e facută după tipare. Unii au scris și au explicat și altora că, dacă vrei cu adevărat, poți. Și mulți au putut, au fost inspirați și au putut. Și s-a dus vorba.
Da, poți, dacă asta îți trebuie. Dacă vrea Dumnezeu, cu alte cuvinte. Dacă nu, nu! Secretul e să fii atent. Totuși, până la urmă poate reușești să spargi un zid cu capul, dacă vrei cu adevărat (Dumnezeu îți respectă, totuși, liberul arbitru), dar sigur ajungi la spital. Dacă, pentru tine, se merită să suporți astfel de consecințe (chiar E o comoară în spatele zidului, nu doar o presupunere, sau, poate, ai nevoie de odihnă la pat timp de vreo 2 săptămâni)... atunci e ok. Dacă nu, e simplu. Ești un prost. N-ai fost atent la viață. (Sper că ați înțeles ca era vorba de o metaforă)
Revelația
Mi-a luat un an de zile de „dat cu capul” de „zidul” ăsta, cu jobul si pasiunile. M-am chinuit cum numai eu știu. (Nu e greu jobul meu, nu vreau să mă înțelegi greșit. Doar că nu mă bucură, nu e ce vrea inima mea. Nu sunt „eu” făcându-l). Până am deschis, în sfîrșit, ocheanele.
Dacă jobul ăsta vrea să mă învețe ceva??
Dacă vrea să mă ajute să evoluez spiritual? Dacă, fără lecția pe care trebuie să o învăț, nu aș putea să dau tot ce am de dat în direcția pe care o vrea inima mea?
Am avut o revelație când am conștientizat asta. În același timp, am făcut un pact cu creativitatea, după modelul lui Elizabeth Gilbert (în cartea „Big Magic”). I-am promis creativității că o să muncesc eu pentru amândouă, n-o să mă mai chinui (pe mine si pe ea, reprimând-o) încercând să o strivesc în forma a ceva care să-mi aducă bani. În loc să scriu, să desenez sau să croșetez atunci când îmi doream din tot sufletul să fac asta, ghici ce făceam? Scriam idea pe un caiet (dacă apucam), și, în loc să mă reped să îi dau viață (ideii), mă repezeam să caut să învăț cum să fac să o transform în afacere. De exemplu, cand îmi venea o idee pentru un articol – mă repezeam să învăț cum să promovezi un blog (și viața îmi arăta imediat că nu e bine așa, trimițându-mi un eveniment care să mă oprească din avântul meu). Simțeam că mi-ar plăcea să stau să desenez, și în loc să pun mâna pe creioane, mă gândeam imediat că nu ma pricep suficient, că ce fac e fără utilitate, și mă apucam să caut videoclipuri „how to draw” și alte prostii.
Timpul trecea, aveam apoi altceva urgent de făcut și mă întrebam, ca o proastă ce eram, de ce simt mereu o frustrare, de ce mi se pare că n-am făcut nimic care să conteze, azi. De ce oare? Pentru că inima mea, săraca, era ținută prizonieră de minte. Cum zicea și ea ceva, mintea sărea de colo: „las’ că rezolv eu, avem de învățat, avem un Ego de satisfăcut!”
Mirajul „fă ce vrea inima ta și banii vor veni”
Totuși, Liz Gilbert, în cartea ei „Big Magic”, explică cum multă lume a ajuns pe drumuri urmând mirajul ăsta cu „fă doar ce vrea inima ta și banii vor veni”. Au lăsat baltă joburi, case, familii, sperând că o să vină și banii și că totul o să fie bine. Bine că eu am avut cât de cât rațiune și n-am făcut așa. Poate că dacă nu aveam copil, făceam prostia. Dar, în schimb, nici esențialul nu l-am priceput, așa că am trăit atât amar de vreme în frustrare.
Esențialul și secretul e să faci, într-adevăr, ce îți place, dar fără să ai nici măcar cea mai mică așteptare că vei ajunge vreodată să și trăiești din asta. Asta nu ănseamna că nu se poate întampla, ci doar că te detașezi de rezultat. Dumnezeu nu ți-a dat degeaba pasiunile si talentele. Ai încredere în El, că știe El ce e bine pentru tine. Ai de învățat. Dacă înveți, evoluezi. Dacă „treci nivelul” poate ajungi și la viața pe care o visezi. Dacă și numai dacă e bine și potrivit pentru tine. Tu nu știi acum. Dumnezeu știe. Tu o să înțelegi mai târziu, când te vei uita înapoi și vei pricepe și cât timp ai pierdut de prost ce ai fost.
Ce e de făcut?
Acum mă ocup cu priceputul lecției. Mă observ când sunt la serviciu, văd cum reacționez la anumite chestii, încerc să înțeleg ce roluri îmi sunt atacate, atunci când mă enervez, ce așteptări fără rost am, atunci când mă simt plictisită, mă observ cum uit de momentul prezent și cum trăiesc în trecut sau în viitor, atunci când simt frustrare sau neplăcere. Mă observ și văd ce atașamente am. De exemplu, atașamentul de a mă simți frustrată, atașamentul de a afirma mereu că nu am timp să fac ce vreau, atașamentul de rolul de „supărată că nu am un job care să-mi placă”ș.a.m.d. Toate astea nu au nici o legătură cu AICI și ACUM, adică cu realitatea. Toate astea sunt elucubrații ale minții si ale Ego-ului. Dacă ai bunul simț să le recunoști și să faci abstracție de ele, găsești comori dedesubt. Adică în fiecare moment prezent.
Am învățat că TOT ce nu ne place e, de fapt, o „comoara ascunsă” ce ne e dăruită. Tot ce nu ne place e, de fapt, o lecție spirituală. Am avut o grămadă de conștientizări și am descoperit o grămadă de „gunoaie” în ochii (mei) cu care priveam situația, până acum. Suferința vine din trăitul „inconștient” și din luptă, din rezistență.
M-am relaxat în curgerea vieții, am înțeles și acceptat că nu pot înnota împotriva curentului fără să risc să mor de extenuare.
Am realizat că, dacă am incredere că Universul (Dumnezeu) are grijă de mine, mă pot relaxa și pot să fac ce-mi place în timpul liber, fără să mă stresez ca trebuie să mă „lupt” singură ca să îmi schimb situația (jobul). Sau să caut siguranța, în zăpăceala zilelor noastre, unde nimic nu mai pare sigur. E imposibil de găsit așa ceva! Încrederea nu costă nimic, in definitiv.
De ce să schimb, când pot să accept (plictiseala și nesiguranța), și nu doar atât, dar să și primesc cu brațele deschise toate darurile ascunse în respectiva situație. Să dau la o parte toate legăturile emoționale de încâncenare care ma țin în calea mea, și să accept altă perspectivă asupra situației.
Recunoscătoare am fost tot timpul, dar acum recunoștința e incomparabil mai mare, pentru că m-am dat la o parte din calea mea!
Accept că... încurcate sunt căile Domnului!
Jur că, de când am priceput ce am de făcut, fustrarea aia care mă sugrumase ani de zile și cu care mă tot luptam, și-a făcut bagajul și s-a cărat! A trebuit doar să vreau să rup legătura emoțională cu vechiul și să afirm că sunt pregătită și gata să primesc schimbarea în viața mea. Am crezut, totuși că, spunând „rugăciunea” asta, Dumnezeu o să-mi prezinte un job nou-nouț la nas, care să-mi intrunească toate dorințele și așteptările. Dar uite că „încurcate sunt căile Domnului”, sau „Omul propune și Dumnezeu dispune”, dar întotdeauna spre binele sufletelor noastre. Am primit o leacă de înțelepciune în schimb. Am priceput DIN NOU ce e aia acceptare și cum trebuie înțeleasă și în problema asta. Despre acceptare am mai scris si AICI si AICI, dar de la problemă la problemă diferă abordarea un pic, și, în plus, eu uit de la mână până la gură, așa că viața are grija de mine și îmi reamintește ce e important.
Dacă, acum câțiva ani, mi-ar fi spus careva că „credința e esențială”, aș fi zis că respectivul e habotnic și un pic nebun, cum să crezi, așa, doar că ți se spune? Uite că am ajuns singură la concluzia asta! Nu ți se spune, o simți! Și dacă ești mai căpos și e musai să și înțelegi, o să primești profesorii care să te ajute, dar nu așa cum crezi sau vrei tu, ci așa cum e cel mai bine pentru tine!
Pupici prietenoși,
Roxana
