Te îndrăgostești. Că oricui i se întâmplă. Mai ales pe la 16 ani. Și este un fel de „crash-boom-bang” (cum cantau Roxette). Apoi îți revii. Sau nu. Așa e în viața, orice vine, trece... Sau poate nici nu vine sau poate nu mai trece. Ce e cel mai important e cât de „întreg” te menții tu, în toată tevatura. Care, normal, depinde de cât de întreg ai fost de la bun început. În cele mai multe cazuri nu suntem întregi. Adică, evident, suntem, dar nu ne simțim așa. Ne căutăm „jumătatea”. Aici e problema. Căutăm pe altul care să fie, la rândul lui, doar o jumate! Dacă ne-am simți întregi nu am vrea o jumătate, ci unul tot întreg!
Rare sunt cazurile în care doi „adormiți” ce se cred, fiecare, câte jumatate, rămân împreuna! Și mai rare si alea când unul e întreg și celalalt .. jumatate! (astea de obicei nici nu se prea întâmplă). Jumătatatea ori realizeaza ca e de fapt întreagă, ori rămâne cu visatul.
Eu am fost întreg, am devenit jumătate și am ajuns întreg din nou, în aceeași relație. Dar, sincer, cred că
am fost un caz privilegiat.
De ce ne simțim jumătate?
Păi, simplu, totul pornește de la ceea ce tot propovăduiesc eu pe aici: iubirea și respectul de sine. Nu ai nevoie, omule, de nimeni care să te „completeze”. Ce, ești spart? Neterminat? Te-ai născut incomplet? Mai e de venit, din tine? Vreo bucată a ajuns, din greșeală, la altcineva? Nici vorba!
Ai nevoie de TINE, în primul rând. Tu, asumat, complet, într-o bună relație cu TINE. Apoi vei atrage o persoană la fel de conștientă că e completă, cu care vei descoperi bucurii ale vieții pe care, într-adevăr, nu ai cum să le trăiești singur. Bucură-te de toate cu recunoștință și respect față de tine, de celălalt și de relația voastră în sine.
Dacă te crezi jumătate, o să pui presiune pe celălalt și (conștient, dar mai ales inconștient) o să pretinzi să te întregească. Dar în 99% din cazuri nu o să se potrivească toate piesele voastre. Nu au cum, pentru că, de fapt, sunteti 2 intreguri care se cred sparte, si nici unul nu știe exact cum și unde s-a „spart” celălalt si ce piese îi lipsesc, așa că forma jumătăților nu se potrivește, de obicei, una cu cealaltă. Ca atunci când spargi vaza preferată a mamei, vezi ca sunt 2 bucăți și te bucuri că poți pune niște Super Glue și va fi ca nouă, dar atunci când unești jumătățile vezi că, de fapt, sunt bucățele mici care lipsesc și cele două jumătăți nu se mai potrivesc perfect, rămân goluri.
Așa și cu relația a doi oameni care își caută jumătatea. La prima vedere (și îndrăgostire) arată ca două jumătăți perfecte, dar, cu timpul, observă că, de fapt, le lipsesc bucățele și nu se pot contopi perfect.
Două întreguri nu au nevoie să se contopeasca, ele există pur și simplu. Pot, cel mult, să se atragă sau să se respingă, acceptându-se, însă, cu toate caracteristicile lor.
La început ești întotdeauna întreg
Când l-am cunoscut pe iubitul meu aveam doar 16 ani. Pe vremea aceea nu aveam Internet, nu aveam reviste de scandal, nu aveam bloguri și articole despre relații. Nu aveam decât modele în familie, sau la prieteni. Și nici nu ne innebuneam după modele, pe atunci. Aveam romane de dragoste, însă, și aia era ceea ce așteptam de la o relație. Dragoste! Nu bani, nu mașini, nu excursii în stăinătate, nu popularitate. Nu că nu ne-ar fi plăcut, dar nu căutam asta. Așa că, neavând toate concepțiile create sau promovate de mass-media acum despre amor, mi-am urmat instinctul și atât.
Eram întreaga. La cap poate nu, dar sufletește sigur eram. Mi-a plăcut băiatul, ceva mi-a spus că trebuie să fie „al meu” și aia a fost. Era ceva mai puternic decât orice normă, gând, sfat, ceartă a părinților sau părere a „lumii”. Acum îmi dau seama ce era. Eram doi oameni intregi. Nu am pus presiune unul pe altul, nu am încercat să proiectăm vreo imagine a „iubitei/iubitului” ideal, pentru că nu credeam în așa ceva. Ne respectam pe noi înșine și fiecare pe celălalt. Și ne placea să ne descoperim așa cum eram. Învățam (și continuăm să facem asta) unul de la celălalt. Nu sunt sigură dacă datorită timpurilor a fost așa sau dacă am fost noi mai zen din fire și mai indiferenți la „realitățile” lumii. Mai centrați pe suflet, decât pe minte, adică.
Niciodată nu ne-am promis unul altuia că ne vom iubi pentru totdeauna. Nu am făcut jurăminte. Nu am simțit nevoia, și am avut bunul simț să trăim prezentul și să ne bucurăm de el și unul de celălalt. Nu ne-am proiectat relația prea mult în viitor.
Când te uiți din afară înăuntru, nu mai vezi întregul
Cu timpul, din păcate, am dat și noi in „boala” lumii. Am început să ne credem jumătăți. Ne-am văzut, împreună fiind, ca un întreg, nu ca doi întregi. Am început să proiectăm unul pe celălalt ceea ce credeam că ne lipsește. Adică părți din noi neconștientizate. Am preluat tipare și credințe de la alții. Am uitat, pentru o vreme, de unde am plecat.
Devenisem dependentă de el. Aveam nevoie constantă de confirmări, pentru că mă pierdusem pe mine. Simțeam că fericirea mea stă în îmbrățișarea lui, în aprobarea lui. Voia mea bună era dependentă de dispoziția lui. Cheful meu de viață la fel. Dacă mă certam cu el, nu mai eram bună de nimic. Eram ca un cățeluș după el.
Îi îngrădeam și lui libertatea, îngrădindu-mi-o singură pe a mea. Punând pe umerii lui validarea mea ca om, a stărilor și a imaginii mele.
Logic, oricine s-ar simți sufocat și hăituit de așa o persoană. Se schimbă polii „magnetului” din așa o lipsă de respect, iar atracția devine respingere. Rolul de „centrul vieții” cuiva e greu, dacă nu ai veleități de sadic sau de stăpân, sau un Ego cât China. Și el nu avea, spre norocul meu!
Îmi amintesc și acum momentul care a „aprins din nou lumina” în noi. Doar în mine în acel moment, dar a fost de ajuns pentru amândoi.
Eram în living, eu plângeam de sărea cămașa pe mine pentru că ne certasem a nu știu câta oara și nu mai puteam. Simțeam ca el nu mă mai înțelege deloc, simțeam că între noi a crescut un zid înalt până la cer și mă întrebam unde e omul minunat de care mă îndrăgostisem cu ani în urmă. În fața mea avem un bărbat confuz și clar enervat și obosit de crizele mele, care părea că ar vrea să mă ajute cumva, dar habar nu are cum, și își dorește să fugă, mai bine (neștiind însă cum să mă ajute, m-a ajutat să îmi găsesc singură puterea!). Dar, probabil că și el se întreba unde e fata cool de care se îndrăgostise, și, pentru că intuia că s-o ascunde ea pe undeva, totuși, n-a fugit.
Atunci când pe limbă îmi stătea să spun GATA! Nu mai pot! (și cred că asta am și spus) am înțeles clar că omul din fața mea nu are nici o vină, în interior el este același, ceva s-a schimbat însă în exteriorul amândurora, și, dacă e la exterior, se poate repara, clar!
Am simțit din nou puterea aia din mine care mă făcuse să îl vreau lângă mine cu ani în urmă.
Ego-ul te vrea jumătate, ca să ai ce căuta!
De atunci am început să lucrez la a mă repara pe mine, la a regăsi fata care am fost la 16 ani. Eu, în primul rând, m-am împăcat cu mine, m-am iubit. M-am iertat pentru că am luat-o razna. M-am acceptat.
Totuși, o vreme am crezut că nu-l mai iubesc. Simțeam că îmi e indiferent ce face, de acum încolo, că nu mai am nevoie de el deloc. Încet, încet, m-am despărțit de el. Mai apare din când în când să mă testeze, dar nu-i mai merge. Nu, nu iubitul!! Nu de el vorbeam! De Ego-ul meu vorbeam!
S-a spart în momentul în care am simțit din nou adevărata iubire din mine, care fusese acolo tot timpul. Respectul pentru mine însămi și pentru partenerul meu i-au venit de hac.
Pe el, pe soț, îl iubeam și mai mult, deși am crezut că s-a rupt totul în momentul acela, pentru că am simțit că nu mai am nevoie de nimic de la el. Tocmai! Acum îl iubeam din nou CONȘTIENT, nu din nevoile ego-ului, și fără să proiectez pe el așteptările mele. Îl iubeam din nou pentru ce era el, nu pentru ce voiam eu să fie, sau pentru ce făcea pentru mine.
În jurul nostru, au continuat să fie furtuni de tot felul.
Dar am realizat că interiorul nu se schimbă, sufletul nu se poate schimba. Numai „carapacea”. Crește sau se sparge. Când dragostea e la nivelul „carapacei”, e vai de suflet. De fapt nu, că sufletul nu doare, el doar învață, evoluează. Tot din cauza Ego-ului suferi. Ego-ul nu cunoaște iubirea necondiționată. Dacă încerci să înțelegi cu mintea ce e dragostea necondiționată o să îți faci o varză în cap și în viață. O să ajungi la frustrare.
Când dragostea începe fără sa folosești o carapace pentru a „te proteja” (de fapt obții exact contrariul), e clar că atunci e reală și fără grija că va fi pierdută, pentru că, și dacă se despart persoanele, sufletele tot beneficiază, rămânând mai bogate în urma experienței. Și sunt conștiente și recunoscătoare. Doar că trebuie să fim mereu atenți și să ne observăm, că în ziua de azi e „epidemie de carapace”... e foarte ușor să ne trezim cu una, care să astupe adevărul, frumusețea și inocența din noi. Asta, dacă nu eși bun prieten cu tine însuți și încă n-ai învățat să te respecți așa cum ești!
Iubirea nu stie de ce
Habar nu aveam de ce-l iubeam așa de mult, atunci, la 16 ani. Și nu mi se părea anormal să nu știu de ce. Apoi mi s-a părut. Și am început să caut calități, defecte... după tipare ale socetății, nicidecum după sufletul meu, care, în continuare, habar nu avea DE CE, ci doar CĂ.
Abia mai târziu am aflat că asta e cea mai pură formă de iubire, când habar nu ai DE CE. Doar simți că iubești omul ăla, exact așa cum vrea el să fie. Chiar și dacă nu te iubește și el. Îl iubești și atât, nu aștepți nimic de la el. Te bucuri că l-ai cunoscut pentru că, pur și simplu, îți face plăcere să fii în preajma lui, sau pur și simplu pentru că știi că există. Îl iubești cu tot cu bunele și mai puțin bunele lui, nu te strădui să vezi numai bunele și ce ai tu de câștigat din relație. Sufletul nu vede cum vede mintea. El vede sufletul celuilalt și atât. Atunci, de obicei, intervine Legea Atracției universale, dar cu condiția să nu ne bazăm nici pe ea .... :) (pentru ca simt ca există păreri divergente, menționez că e o diferență clară între a iubi necondiționat și a te respecta pe tine – cazul meu; și a iubi necondiționat dar a nu te respecta pe tine destul – cazul celor care stau în relații care le fac rău. Poți iubi necondiționat, dar nu înseamnă că ești legat de persoana respectivă. Cu dragoste și respect pentru binele tău și al ei o poți lăsa să plece sau poți pleca tu, în cazul în care relația cu ea nu vă ajută să evoluați împreună și fiecare.)
Ieri am dansat împreună blues. Prima dată după multă vreme, pentru ca pur și simplu nu am apucat, nu s-a mai ivit ocazia, au fost chestii care s-au întâmplat mereu etc. Am avut surpriza (sau nu chiar surpriza) să văd că mă simt exact la fel ca pe vremea când abia ne îndrăgostisem. Când dansam la petreceri, îmbrăcați fumos, parfumați, în semi-intuneric, printre alte perechi de îndrăgostiti.
Acum eram în mijlocul sufrageriei, George Michael cânta la MTV, noi în haine lălâi de casă, copilul și motanul trăgând de pantalonii noștri și bruind melodia. În brațele lui e la fel ca la început. Sunt eu, completă, și mă bucur de el, complet. Nu suntem jumătăți. Dispare lumea, cu toate concepțiile, tiparele și gândurile. Ego se duce dracului. Noi suntem doua suflete vii, întregi, aici si ACUM.
Interiorul e la fel. Numai carapacea, ego-ul strică. Nimic din ce e adevărat nu dispare, cu condiția să fi fost adevărat de la început, nu doar proiecția a ceva ce ai fi vrut tu sa ai. Și cu condiția să rămâi treaz.
Sau suntem noi foarte norocoși....
Pupici prietenosi,
Roxana
