Meditația. Multă vreme m-a enervat conceptul ăsta. Aveam si de ce. Cand eram mică, mama (profă de Româna și Franceză) dădea "meditații". Era enervant, pentru că trebuia să nu alerg prin casă timp de 2 ore, să nu intru peste ea și elev ca să caut vreo jucărie, plus că, cel mai rau, nu se putea juca cu mine! A mai trecut puțin timp si i-a venit o idee. Să asist și eu la meditațiile de lb. franceză, poate s-o lipi ceva și de mine. Pe atunci uram franceza cu pasiune. Nu s-a lipit nimic, și nu voiam sa stau decat dacă imi dadea bani de inghețată.
Mai târziu (pe la vreo 10 ani), m-au dat pe mine la meditații, de lb. engleză, de data asta, că așa era la moda (și) pe vremea aia. Mergeam la o tanti care mă ținea cate 5 ore pe acolo, uita de mine de leșinam de foame și de sete si de infinită plictiseală, că ea avea câte un elev în fiecare cameră și lucra cu toți odată, adică mergea de la unu la altu, ne dadea un exercițiu si pleca la treaba ei. Imi jignea și inteligența, că
Mai târziu (pe la vreo 10 ani), m-au dat pe mine la meditații, de lb. engleză, de data asta, că așa era la moda (și) pe vremea aia. Mergeam la o tanti care mă ținea cate 5 ore pe acolo, uita de mine de leșinam de foame și de sete si de infinită plictiseală, că ea avea câte un elev în fiecare cameră și lucra cu toți odată, adică mergea de la unu la altu, ne dadea un exercițiu si pleca la treaba ei. Imi jignea și inteligența, că
io terminam exercițiul ei in 10 minute, nu in 2 ore, cât preconizase ea că o sa-mi ia, apoi îi scormoneam prin cameră după jucării... Am scapat intr-o bună zi, când ai mei s-au sesizat și au venit (împreună) sa mă salveze.M-au dat la alt meditator de engleză. Ăsta era un moșulică de treabă, dar taaaare tacticos, scria singur de nebun caiete întregi cu cuvinte si expresii de la televizor, apoi se străduia să mă facă și pe mine să fac la fel, îmi dădea să scriuuuuuu să scriuuuuuu de scriam până adormeam, și cu mâna stângă jumuleam fir cu fir fața lui de masă cu model popular.
Plictiseală mai mare ca aia n-am tras in viața mea, la prima tanti mai era cum mai era, ca măcar stateam singură in cameră și mai gaseam câte ceva de făcut ... dar la ăsta, nici să ma ridic de pe scaun nu puteam. Și mai trebuia să mă și prefac interesată. Când n-am mai avut fire de smuls de pe partea stângă a feței de masă (mă mir ca nici macar nevastă-sa n-a observat, că io "lucram" la asta de fiecare dată), am inceput să scot firele din tapițeria de la scaun. Când s-au terminat si alea, mi-am luat inima in dinți și il sunam să-i spun că nu mă simt bine, apoi cheltuiam banii pe care mi-i dădeau ai mei pt meditație, așa, de ciudă. Dar moșu' nu era fraier...suna și el inapoi să întrebe dacă mă simt mai bine si când "recuperăm orele". Așa că a fost nevoie de o criză de tantrum in fața alor mei, ca sa-și dea seama că și asta mă schinguia psihic.
La matematică a fost mai suportabil, că imi placea de tanti profa, era grasă și frumoasă și râdea non stop, și, deși mă medita împreună cu cel mai nesuferit coleg de școală, care era și mult mai bun ca mine la matematică, deci asta mi-l facea și mai nesuferit, că el intelegea mereu și io nu....hai, să zicem, am supraviețuit cumva.
La 16 ani am vrut banii mei, și, pt. că eram tobă de atâta franceză și engleză, am considerat că e cazul să îmi scot pârleala cumva facând bani de pe urma suferințelor îndurate. Mai întâi am meditat un copilaș în clasa a doua, dar care la prima vedere părea de 4 ani. Pe cât era de mic, pe atât era de drac. Mie, pe vremea aia, nu că nu-mi plăceau copiii, dar mi-era groază de ei, și ăsta, Aghiuță, cred că mă "mirosise", și mă folosea cum se pricepea mai bine. Îi făceam toată tema, în timp ce el se urca pe masă, sub masă, pe scaun, sub scaun, rodea toate pixurile din cameră, făcea cornete din foi si între timp îmi povestea toate aventurile lui din ziua precedentă. În nici un caz n-aveam cum sa îl învăț ceva, era misiune imposibilă sa-l fac să fie atent la vreun cuvânt în engleză, de aia îi făceam și eu tema, măcar să vada mă-sa că se rezolvă ceva... Până la urmă am renunțat, am zis că poate are ea noroc si găsește un alt meditator, care să nu-i ia banii degeaba. De fapt nu era degeaba, că biata femeie cred ca zicea mersi și pentru 2 ore fără dracu' al mic, si pentru tema făcută....
Urmatoarea mea elevă a fost o fetiță, tot în clasa a doua, săraca era cumiiiiinte și ateeeentă, se uita la mine cu niște ochi maaari maaari și negri și îmi sorbea cuvintele, înțelegea repede și învăța bine, de-mi era mai mare dragul de ea... și avea o familie șiiii mai devotata, care mă adorau si mă idolatrizau și nu stiau ce sa mai faca, ca să mă simt bine, adică ...rectific, ȘTIAU ce să facă! Mă indopau cu prăjituri de casă.....asta era ok, deși nu erau vreo minune culinara, eu n-am fost niciodată mofturoasa, așa că mergea....dar apoi.. venea tanti Bunica cu un degetar de canitță de cafea. Am băut o data.... era să îmi sară capul de pe umeri, m-au luat niște palpitații și un tremurat, de am zis ca ce-o fi aia, dar cum aveam doar 17 ani nu știam ca o fi de la cafea (eu acasa imi faceam ness cu Pepsi, și nu aveam nimic, deci.... ), am zis ca o fi de la îndragosteală... a doua oară, însă, la fel.. a treia... m-am prins io ca e de la cafea si am zis" Nu, Mulțumesc!". Doamne, Dumnezeule mare! Am rănit-o în inimă pe mamaie!! Am crezut că moare de inimă rea biata femeie, așa că am inșfăcat degetarul și mi l-am turnat cuminte pe gât, doar s-o vad ca se trezește la viata. Apoi am continuat lectia scriind ca Parkinson si vorbind ca roboțelul Shuier. A patra oara la fel.. începuse deja sa-mi fie frica sa mai merg la ele, mă dădeam bolnavă, dar se rugau de mine să merg... așa că iar am ajuns față în față cu degetarul ucigaș. Nu știu, frate, cum făcea femeia aia cafeaua, conceptul "tare de stă lingurița dreaptă în ea" era poveste, pe langă asta. "Va rog Domnișoară!!! Dar vă rog, Domnișoară, inca o inghițitură!! Va rog frumos Domnișoară, vă rog, mai e un pic, vă rooooooooooooog!!" plângea băbuța blândă lânga mine .... Am ieșit de la ele și, în drum spre prietenul meu, mă țineam de gard și se învârtea strada cu mine, așa că am decis să le rup inimile lor, decât să le las pe ele să o rupă pe-a mea, și să le spun că m-am angajat 18 ore pe zi și nu mai pot să le ajut. A fost sfâșietor!! Dar am scăpat.
Deci, după cum vedeți... traume cu carul (și încă nu-s toate) în legătură cu conceptul de "Meditație", în istoria mea. Așa că, numai când auzeam cuvântul, mi se ridica tensiunea. Mi se părea stresant când îmi spunea cineva "meditează la asta". Lăsați-mă în paceeee, nu mai meditez câte zile oi avea!
Apoi am citit că oamenii evoluați spiritual, meditează. Mi-am dorit să nu evoluez niciodată spiritual. Mă gândeam că meditația, asta, deci nu aia care implică copii sau limbi străine (și matematica e limba straina, da, da) înseamnă să stai să te gândești la ceva până îți sare capu de pe umeri de atâta gândit. Cum să fac așa ceva, că nu imi stă în natură. Eu obosesc, dacă gândesc prea mult!! Și mă simțeam prost pentru că gândeam asta... auzi...obosesc dacă gândesc...când nu mai știu care filosof a zis că "dacă gandesc, înseamnă trăiesc"... și eu totuși reușeam să traiesc, cumva, și instinctiv, simțind, nu gândind. Păi ce să caut io la facultate, dacă nu mă bucură gânditul? Ziceam....
Mă rog, bine că nu m-am GÂNDIT prea mult la asta, că nu mai făceam nimica.
Până mai acu ceva vreme, când i s-o fi făcut cuiva acolo sus milă de mine si mi-a adus la nas niște articole, pe care, citindu-le, am descoperit că eu meditam de când mă știam. Meditam când coseam, desenam, croșetam, tăiam la traforaj, lipeam, bricolam și eram fericită, nu mă gândeam la nimic cu orele, nici mâncare nu-mi trebuia. Meditam când stăteam și mă uitam la stele și nu mă gandeam la nimic, meditam când mă uitam la nori si mă miram de formele lor și de felul cum se schimbau, ziceam că fac asta ca să mă distreze pe mine, că norii vorbesc cu mine si-s jucăuși. Meditam când faceam dragoste cu iubitul meu. Meditam când jucam biliard. Meditam când mâncam ceva bun... Sigur că poți să stai și ca Buddha și să fii atent doar la cum respiri .... dar eu, Berbec si om de acțiune fiind ... prefer meditația activă ;-)
Până mai acu ceva vreme, când i s-o fi făcut cuiva acolo sus milă de mine si mi-a adus la nas niște articole, pe care, citindu-le, am descoperit că eu meditam de când mă știam. Meditam când coseam, desenam, croșetam, tăiam la traforaj, lipeam, bricolam și eram fericită, nu mă gândeam la nimic cu orele, nici mâncare nu-mi trebuia. Meditam când stăteam și mă uitam la stele și nu mă gandeam la nimic, meditam când mă uitam la nori si mă miram de formele lor și de felul cum se schimbau, ziceam că fac asta ca să mă distreze pe mine, că norii vorbesc cu mine si-s jucăuși. Meditam când faceam dragoste cu iubitul meu. Meditam când jucam biliard. Meditam când mâncam ceva bun... Sigur că poți să stai și ca Buddha și să fii atent doar la cum respiri .... dar eu, Berbec si om de acțiune fiind ... prefer meditația activă ;-)
Nu mă deranjează decât faptul că e același cuvânt pentru un lucru atât de simplu și binefacator, ca și pentru ceva ce pentru mine a fost atât de enervant și stresant!! Că uite așa, domn’e, încurcă lumea borcanele și cresc copiii cu idei greșite!
Meditația e când NU gândesti, sau, ma rog, când nu te lași prins de gânduri, și doar exițti, bucurându-te de simțuri și de tot ce ai în jur. Ca o plantă, ca o pisică... numai că o să întrebe careva..."păi și ce, regresez la nivelul de plantă?" În primul rând nu e un regres, dragă, pentru că planta e tot o ființă, așa că nu te da mare că ești tu om și ea plantă... Planta si pisica nu meditează, ele există, dar ele nu au posibilitatea să înțeleagă ce misto e să exiști... noi avem, de aia eu zic că e cazul să ne bucurăm de privilegiul ăsta :)
Pupici prietenești,
Roxana
